Deschidem ochii în fiecare dimineaţă,ne trezim…Privim în jurul nostru şi ne întrebăm poate neliniştiţi cît este ceasul.Undeva în lumea asta,aproape sau departe,cineva ne aşteaptă să fim…Să fim contabilul, secretara, asistenta, profesorul,studentul,omul de care este nevoie să fie…Pentru ceilalţi şi pentru sine.Cel puţin asta credem.
Undeva…În lumea asta toate sufletele au fost cîndva triste. Multe sunt încă la fel.Multe nu au cunoscut vreodată fericirea. Mintea însă…Le dictează atitudini şi sisteme ale fericirii prin care el,sufletul,ar trebui să se regăsească conform unor aspiraţii ce totuşi îi sunt străine.Şi iată, conflictul lăuntric dintre ele,minte şi suflet,devine imboldul pentru care fiinţa răpusă de neînţelegeri,de neîmpliniri,se trezeşte în continuare în fiecare dimineaţă fericită de a fi…Asistenta, profesorul…Măcar atît. O certitudine,un vis împlinit.Dar cine,totuşi cine este omul..?Este mai mult suflet,mai mult minte? Ce îl animă,ce îi conferă ipostaza fericirii depline ?Visul împlinit al raţiunii -eu,profesorul!-ori trăirea,asumarea valorilor armonioase ale sufletului..? Iar cea mai înaltă dintre acestea fiind iubirea,ne întrebăm ca într-un recurs la memorie…Ce ne-a adus pe lume,raţiunea sau simţirea ?Aflăm apoi într-o clipă sau într-o viaţă…Că iubirea este sursa oricărui surîs,a oricărei speranţe ,a oricărui vis,că ea este viaţa însăşi.Că mintea este secundară, rece şi străină vreunei fericiri depline.Că ea critică,nu înţelege,vrea mereu mai mult şi niciodată nu-i ajunge.Că se opune firii,că refuză sursa…Că iubirea îi este improprie ca gînd,ca aspiraţie,ca nevoie…Şi dacă vom fi ajuns deja în clipa revelării acestor adevăruri,la capătul tuturor disperărilor,după o viaţă de agonisit titluri,bani şi alte materialităţi fără să fi întîlnit fericirea,vom putea poate să acceptăm că singurul lucru pe care cu adevărat ni l-am oferit într-o viaţă de om a fost un război cu noi înşine în care întotdeauna a cîştigat cel care ne-a luat fericirea,adversarul cel mai de temut…Mintea.Şi că tributari unor credinţe aparţinînd strict unui plan material şi efemer am uitat să ne întîlnim pe noi înşine…În suflet, acolo unde cea în numele căreia existăm,iubirea aştepta să fie,să crească,să devină motivul unei vieţi.Ei bine,într-o astfel de zi,într-o astfel de clipă cînd totul ni se poate revela cu forţa unei apocalise lăuntrice,în sfîrşit mintea va începe să tacă iar noi privindu-ne în oglindă şi privind înapoi,pe parcursul tuturor anilor ce au fost,vom descoperi cu dureri şi tristeţi nimicitoare că am fost singurii arhitecţi ai ruinei ce ne priveşte acum…Din oglindă.Bolnavi,îmbătrîniţi prematur,deţinînd mai mult sau mai puţin doar frîiele unei puteri lumeşti şi iluzorii prin titluri şi statut social,vom urla cu disperare către cer…Doamne unde eşti,ce am făcut cu viaţa mea ?! Inteligenţa de a fi om…Vom înţelege că nu am avut-o niciodată.Că am trăit mult sub condiţia a ceea ce suntem în esenţă, alergînd o viaţă doar spre a suprasatura(!) în noi nevoi fiziologice şi spre a împlini idealurile unei minţi ce nu înţelege, nu cunoaşte şi nu vrea să ştie despre noi…Despre adevărata noastră fiinţă care este sentiment, este iubire…Iată cum aflăm la capătul tuturor puterilor mentale,cînd mintea nu mai are nimic de “ oferit “,că am trăit murind în fiecare clipă,că lipsit de vibraţia armoniei dată de iubire,sufletul nostru şi-a pierdut puterea, încrederea, speranţa de a fi şi el în această lume…Şi nu după mult timp structuri profunde ale adevăratei noastre fiinţe -spirit,suflet- ne părăsesc spre a pleca către o altă lume,acolo unde nu există minte…Cînd vom învăţa să acceptăm că nu suntem doar minte ci şi spirit,suflet şi nu numai,din viaţa sa fiecare va face o împlinire,conflictele interioare şi dezechilibrele psiho-afective nu vor mai exista şi abia atunci ne vom fi asumat prin trăire îndemnul hristic vital care ne spune să dăm cezarului ce este al cezarului şi Lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu,aducînd spre manifestare,împlinire,şi misiunea umană esenţială a inteligenţei de a fi…Om.
Abia după ce vom fi creat pace în şi cu fiinţa noastră lăuntrică-atît mintea,sufletul,cît şi trupul vibrînd la unison pe aceeaşi frecvenţă a armoniei dată de iubire-vom descoperi fericirea deplină şi vom fi capabili să ne asumăm evoluţia trecînd pe următoarea treaptă a fiinţării, a devenirii,în acea dimensiune palpabilă şi concretă unde fericirea este un dat,o recompensă pentru ceea ce suntem,trăind în fiecare clipă inteligenţa de a fi om…Şi unde tocmai fericirea este sursa altor împliniri şi nu un ţel aievea împlinit…
Acest articol a aparut si in revista de terapii complementare LUMEA MISTERELOR
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu