Adevărata rugăciune este o stare…

 „ Duh este Dumnezeu şi cei ce i se închină trebuie să i se închine în Duh şi în adevăr ”,stă scris în sfintele scripturi,în Evanghelia după Ioan. Iată cît de clar ne este revelată adevărata ipostază a rugăciunii,care fiind una de sorginte pur spirituală ne indică fără nici o îndoială că nu atît atitudinile manifeste,fizice,sunt cele care ne pot face să ne simţim în comuniune cu Dumnezeu şi cu toate valorile ce reprezintă divinitatea…Aud de multe ori spunîndu-se ici şi acolo din partea unor voci stinse şi mai degrabă pesimiste din fire decît din experienţa de viaţă,că nu întotdeauna Dumnezeu răspunde la rugăciune şi că dacă într-adevăr există de ce sunt atîtea nenorociri pe lume.Vă răspund din experienţă,că Dumnezeu răspunde întotdeauna la rugăciune,iar dintr-o convingere ce transcende orice argumentaţie,care este deci mai presus de cuvinte,vă răspund că există…Fiindcă altfel nu aş fi putut să vă răspund.

Cît despre faptul că sunt atîtea neîmpliniri în lume,că ne înconjoară suferinţa ca o necesitate parcă de neînlocuit,vă spun că omul,el însuşi o generează necontenit,fiind în fond o alegere a sa…De care evident,este de prea puţine ori conştient!

În virtutea faptului că omul a fost înzestrat cu liber arbitru,tot ceea ce alege îi este dat…Dacă deciziile noastre sunt unele lipsite de compasiune,de înţelegere,de iubire şi de iertare,dacă mînia şi judecata ne însoţesc la fiecare pas aproape şi dacă toate acestea sunt posibile pentru că aşa am ales,de ce să spunem apoi că nu există Dumnezeu...?Ne dor într-adevăr neîmplinirile,ne îngrozeşte spectrul bolii,singurătatea ori sărăcia  ne iau parcă bucuria de a trăi.Toate acestea însă,au fost posibile pentru că noi mlădiţele,sau rădăcinile,părinţii adică,am făcut posibilă o astfel de cale,un astfel de drum .

Dacă el există deja şi dacă din neştiinţă nu am înţeles încă faptul că într-o lume a Lui Dumnezeu imposibilul nu există,a venit timpul să cercetăm şi cealaltă faţă a lucrurilor,unde îndrăzneala şi credinţa,fie şi numai atît,pot transforma durerea în bucurie,pierderea în cîştig şi întunericul în…Lumină.

…Bună dimineaţa ! Începe o nouă zi, începe o nouă viaţă.

Aici totul îl exprimă pe Dumnezeu,bucuria este cu noi pretutindeni,credinţa şi speranţa ne însoţesc mereu,iubirea a fost de mult acceptată ca singura cale de …A fi.

Privim un mugur în frageda lumină a primăverii şi ne bucurăm că există,o mierlă însufleţeşte dimineaţa cu cîntecu-i suav,un copil rîde cu deplină sinceritate,iar un căţel întins pe un trotuar se bucură de blînda atingere a razelor de soare…În această scenă  noi suntem  nu cei din urmă,care bucurîndu-ne de expresiile manifeste ale vieţii,remarcăm cum aceasta  prin fiecare fiinţă…Este.Un sentiment de nespusă recunoştinţă ne invadează sufletul,simţim cum suntem parte a unui întreg în care noi…Suntem doar o parte căreia i s-a dat conştiinţa de sine şi conştiinţa existenţei ceiluilalt.Ne dăm seama de imensitatea vieţii,ne înclinăm în faţa unei măreţii pe care nu noi am creat-o.Aici duhul,partea nemuritoare din om îşi spune propria rugăciune care este…Bucurie,recunoştinţă, înţelegere şi iubire.Aici omul conştientizează că un sentiment pur de iubire este mai înalt decît un infinit de cuvinte,de cereri către un Dumnezeu pe care nu Îl cunoşteam şi din care lipsea conştiinţa existenţei celuilalt.Fiindcă la finalul oricărei rugăciuni,în care nu a existat şi un gînd bun pentru acesta…Suntem tot singuri.Ori în singurătatea din care mai presus de orice lipsesc iubirea şi compasiunea,nici un miracol nu este posibil.Niciunul.

Şi ştiţi de ce ?Pentru că numai iubirea este împlinitoare în timp ce vrajba,nepăsarea şi egoismul sunt pustietăţi…

Cu sufletul plin de iubire,de iertare,de înţelegere,de compasiune,vom atrage energii şi întîmplări specifice acestor sentimente.La fel,cu sufletul plin de pustiu…Vom atrage numai gol,pustiu. Sărăcia esle lipsa abundenţei…Deci pustiu.Boala este lipsa armoniei interioare căreia îi ia loc dizarmonia,tot un gol…Deci pustiu.

Şi atunci cum putem aştepta miracole din neant..?

Adevărata rugăciune este  o stare.O stare lăntrică continuă şi de nezdruncinat,în care totul este un tot în armonie,în compasiune,în iubire…Veţi vedea apoi miracolul împlinindu-se:la fiecare cuvînt al rugăciunii voastre ceva se va împlini…Fiindcă manifestînd deja înlăuntrul vostru valorile Luminii,ale binelui,fiind astfel conectaţi în permanenţă la energiile dătătoare,împlinitoare,viaţa voastră va fi sub semnul abundenţei în orice privinţă…

Aşadar,adevărata rugăciune precede stadiul de cuvinte şi îl transcende prin cel mai înalt şi mai frumos dintre sentimente…Prin iubire.

Acest articol a aparut si in revista de terapii complementare: LUMEA MISTERELOR

Să dobîndim viaţă prin gînd,prin cuvînt,prin faptă…

Să dobîndim viaţă prin gînd,prin cuvînt,prin faptă…

„ Lăudînd voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi „ …Aşa stă scris în Sfînta Scriptură,aşa a grăit marele proroc şi împărat David,cuvintele sale regăsindu-se în psalmul 17, în versetul 4.Iar dacă „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul„după cum aflăm din Evanghelia după Ioan,nu putem să nu ne întrebăm pe deplin încredinţaţi că există o taină,un înţeles nouă încă prea puţin desluşit,ce este Cuvîntul,ce forţă intrinsecă sălăşluieşte în fond,în Cuvînt…?Dacă ne gîndim că înainte de a deveni manifest cuvîntul a fost Gînd,înţelegem că la rîndul său  gîndul este formă,sunet,culoare şi vibraţie,deci energie,deci Voinţă şi Intenţie şi prin aceasta sentiment…Fără de care nimic nu ar fi fost.Parafrazînd astfel cuvintele evanghelistului Ioan, în faţa ochilor noştri şi în inima noastră se produce simultan aceeaşi revelaţie,care ne arată că la început trebuie să fi fost doar ea…Iubirea. Fiindcă doar un sentiment atît de înalt ,atît de nobil şi în fond,de nedescris în cuvinte,ar fi putut genera,ar fi putut crea ceva care apoi să devină mereu,să evolueze neîncetat,să creeze şi să se recreeze la infinit…Şi poate veţi spune bine,dar de ce toate acestea,de ce o creaţie fără margini,un infinit de posibilităţi ?Poate pentru că iubirea vrea să se cunoască pe ea însăşi,poate pentru că reinventîndu-se mereu nu va mai fi niciodată singură,poate pentru că ceea ce-a creat îi va veni mereu în întîmpinare şi îi va da de fiecare dată un nou sens… Sau poate că nici măcar nu am intuit încă un sens al unei fiinţări fără sfîrşit în care iubirea ne este început,esenţă şi continuitate,fiindcă în iubire nu există limitare,dar ce bine este a fi atunci cînd şti să fii…Căci a fiinţa cu adevărat nu este o întîmplare,ci un act conştient,înţeles şi asumat,în care ceea ce ne defineşte se rezumă prin cuvînt ,la Sentiment…Iubire.

Şi dacă A Fi înseamnă în fond,a exprima Cuvîntul,a-l Întrupa în aspectele sale pozitive,o nouă revelaţie ne cuprinde cu forţa unui adevăr trezviitor,prin care înţelegem încă o dată în plus că pentru a fi cu adevărat,pentru a evolua în fiecare clipă nu a involua- prin gînd ,cuvînt,sentiment şi faptă-noi trebuie să exprimăm necontenit doar armonia,echilibrul, acestea revărsîndu-se din pacea minţii şi din iubirea inimii.Iar pentru a le dobîndi pe acestea nu există altă cale decît aceea a asumării virtuţilor creştine-smerenie,milostenie,înţelegere şi acceptare - ,încununarea tuturor acestora fiind stadiul ultim în care am dobîndit înţelegerea supremă,înţelepciunea inimii care este posibilă numai cînd în suflet este doar iubire.Nu este utopic, dar da,într-adevăr,este poate cel mai înalt stadiu de trezvie spirituală,manifestarea hristosului lăuntric şi a voinţei hristice în noi mai presus de voinţa personală…O ultimă treaptă către infinit,către acel ” Nu eu,ci Hristos în mine” al tuturor preasfinţilor părinţi ce au avut mai presus de orice fericire închipuită în lume,fericirea de a fi Întru Hristos,de a fi prin fiecare gînd,cuvînt şi sentiment manifestarea Legii,a iubirii adevărate,a celei necondiţionate.

„ Lăudînd voi chema pe Domnul…”semnifică acea ipostază lăuntrică a fiinţei prin care dăruind -gîndul şi sentimentul de recunoştinţă- primeşte,fiindcă tot ceea ce ne înconjoară aici pe pămînt,ca şi tot ceea ce ne învăluie de pretutindeni,din  poate nesfîrşitul Univers,răspunde necondiţionat unei Legi ce este imuabilă:nedăruind nu vei primi,ceea ce dăruieşti aceea vei primi…Şi tot în Sfînta Scriptură stă scri astfel : “ Ştiu faptele tale;că nu eşti nici rece,nici fierbinte.O,de ai fi rece sau fierbinte! ”aici sfîntul Ioan,din a cărui Evanghelie a fost extras acest pasaj,evidenţiind faptul că lipsa capacităţii afective a fiinţei umane nu atrage decît neant,involuţie,pe cînd trăirea, arderea lăuntrică,chiar dacă pentru un timp poate fi greşită,înseamnă totuşi trăire,iar în urma experimentării neluminii,a erorii,va fi din nou lumină, lucru drept şi înălţător, dătător de evoluţie,prin cuvînt,prin gînd şi sentiment…

În cele din urmă,înţelegînd că esenţa cuvîntului este sentiment -fiindcă trăirea sufletească a generat manifestarea mentală exteriorizată prin cuvînt- ne vom asuma şi noi adevărul că suntem ceea ce ce iubim…Lumea sau pe Dumnezeu… Unde Lumea este materialitatea rece,necunoscătoare a iubirii  ci doar a ambiţiilor de autopreamărire ale unei minţi ruptă de sursă,de iubire şi unde Dumnezeu este iubirea în starea cea mai pură…Şi atît.

...Folosim în fiecare zi a vieţii noastre cuvinte fără rost,ori cuvinte ce accesează realităţi infernale,unde nu există nici un pic de iubire,creînd prin acesta punţi de legătură cu respectivele realităţi invocate prin gînd,cuvînt şi faptă şi ne întrebăm apoi de ce avem o viaţă fără împliniri…Dintr-un singur motiv:fiindcă rezonăm cu neîmplinirea,cu pierderea, pustiul,cu neantul,pe care din ignoranţă le numim…Viaţă.

Viaţa nu înseamnă pierdere,nu înseamnă durere.Viaţa este armonie,este abundenţă,este Dumnezeu.Fiţi în rezonanţă cu iubirea-prin gînd,cuvînt şi faptă -şi veţi vedea cum,treptat,veţi atrage către dumneavoastră lucruri,întîmplări,oameni şi sentimentele acestora,care vor exprima doar echilibru, armonie,iubire,sănătate,viaţă…

Acest articol a aparut si in revista de terapii complementare LUMEA MISTERELOR

Furia...Înger sau demon

Furia reprezintă o caracteristică specifică oricărei fiinţe căreia valorile şi necesităţile afective şi mentale i-au fost încălcate nu doar o singură dată...Recepţionarea acestui sentiment însă de către semenii noştri, se efectuează în moduri diferite în funcţie de manifestările pe care le îmbracă – verbale,gestuale,de mimică – atunci cînd acest preaplin cu valenţe negative capătă expresie. Gestionarea greşită a unui asemenea sentiment ne poate supune nu de puţine ori unor catalogări din care să reiasă că am fi egoişti, încăpăţînaţi şi,de ce nu,chiar răi.Cine manifestă însă cel mai adesea furia?Deşi în cele mai multe cazuri „ furioşii ” le par celorlalţi -pînă în momentul manifestării de agresivitate, furie - oameni puternici şi foarte stăpîni pe ei înşişi,remarcăm că venind pe fondul unor frustrări preexistente,de natură subiectivă,manifestarea furiei evidenţiază în fond,în persoana celui ce îi dă curs,faptul că nu o dată aceasta a fost privată de recunoaşterea abilităţilor,calităţilor ei,indiferent pe ce plan şi că în subsidiar,în mentalul şi în sufletul respectivei persoane există şi sunt alimentate alte sentimente precum frica,incertitudinea, durerea...

Pe de altă parte,deşi nu voi ţine o pledoarie în acest sens,nu pot să nu remarc că furia nemanifestată din raţiuni ce ţin de educaţie sau pur şi simplu spre a face pe placul celorlalţi,va avea ca şi consecinţe acumularea unor alte stări psiho-somatice profund distructive,cum ar fi depresia, distimia, nevrozele,ori a unor  afecţiuni cardiace,stomacale,etc.Supraadăugarea acestor emoţii negative şi a consecinţelor lor psiho-somatice  nu va face decît să îl transforme  pe cel vizat într-o persoană cu fobie socială,într-un individ incapabil să adere la valori general acceptate şi adesea necesare,acestea socializîndu-ne în mod specific pe fiecare conform aspiraţiilor,capacităţilor afective,pregătirii noastre intelectuale şi nu numai .

După ce am înţeles că acumularea şi manifestarea furiei este o consecinţă firească a trăirii unor frustrări repetate în care nevoile şi credinţele personale ne-au fost minimalizate şi de cele mai multe ori încălcate,să mergem mai departe  încercînd să ajungem la adevăratele cauze ale desconsiderării repetate la care am fost supuşi...

Cine suntem,ce dorim,încotro ne îndreptăm ?Cîţi dintre noi ar putea răspunde cu luciditate şi sinceritate chiar acum la aceste întrebări ?Ştim cel mai adesea ce vrem şi către ce ţeluri materiale ne îndreptăm răspunzînd astfel la întrebări ce vizează nevoile şi dorinţele mentale şi trupeşti dar...Nu ştim cine suntem.

Înainte de a fi orişicine ca pregătire conformă cerinţelor de natură materială,fiecare om ar trebui să fie,să reprezinte o structură unitară în vibraţii energetice a sufletului şi a mentalului...Armonia,echilibrul, manifestate de aceste două structuri,determinînd implicit şi atracţia celorlalţi către valorile unui astfel de individ şi prin aceasta niciodată minimalizîndu-i  sumumul de aspiraţii şi necesităţi numite...Existenţă personală.

Dacă din punct de vedere energetic am putea emana constant energii pozitive specifice precum smerenia, compasiunea,iertarea şi înainte de toate iubirea necondiţionată,am constata cu uimire cum multe dintre nevoile personale egoiste nu ar mai fi nevoi...Iar celelalte s-ar împlini ca printr-un miracol,de la sine...

Cum este cu putinţă acest lucru ?Este prin aceea că atunci cînd suntem conectaţi la Lege,la suma tuturor frecvenţelor energetice specific divine,universale şi nu la cele telurice, atunci aspiraţii precum cele către iubire,fericire şi sănătate, devin posibile pentru că binele îşi are izvorul în...Lumi celeste de Pace,de Lumină,de Iubire,în dimensiuni ce generează şi manifestă îndumnezeirea .

Furia în acest sens,agresivitatea de orice fel are în subsidiar înainte de toate explicaţiile lumeşti,o  raportare la valori false ce nu atrag către noi consideraţia ori recunoaşterea de către ceilalţi a ceea ce suntem,sau a ceea ce putem deveni... Încercaţi să vă asumaţi,să trăiţi valori hristice precum smerenia,blîndeţea,acceptarea,iertarea, într-ajutorarea,iubirea şi veţi remarca cum cei care pînă mai ieri vă desconsiderau acum vă caută compania,vă cer sfatul,vă implică în proiectele lor şi participă în mod voluntar la dorinţele voastre...

Fiţi blînzi,fiţi răbdători,manifestaţi compasiunea şi sinceritatea spusă cu blîndeţe şi veţi obţine deopotrivă...Şi Cerul şi Pămîntul.Sufletele voastre îşi vor găsi Pacea şi Iubirea,respectul şi consideraţia de sine,iar mintea şi trupul îşi vor împlini lesne aspiraţiile fiindcă totul- la început din planuri nevăzute apoi sensibile,vizibile- va veni către voi în mod firesc şi voluntar pentru a vă împlini dorinţele...Fiţi Armonia şi totul se va echilibra,se va armoniza în vieţile voastre.Pretenţiile subiective nedublate de capacitatea de a dărui...Iată unde este dihotomia.Pentru a pretinde,pentru a cere, trebuie mai întîi să dăruiţi…

Oferiţi fără a aştepta nimic în schimb,fără a vă lăsa copleşiţi de insensibilitatea şi răutatea unora dintre semeni, pentru că într-o zi veţi descoperi că vibrînd mereu pe frecvenţe specifice bunătăţii şi blîndeţii...Veţi întîlni oameni,lucruri şi situaţii asemeni vouă,unde orice împlinire este cu putinţă şi unde existenţa personală devine un exemplu viu pentru ceilalţi ...

Acest articol a aparut si in revista de terapii complementare: LUMEA MISTERELOR 

Inteligenţa de a fi om- Sau calea către fericire…

Deschidem ochii în fiecare dimineaţă,ne trezim…Privim în jurul nostru şi ne întrebăm poate neliniştiţi cît este ceasul.Undeva în lumea asta,aproape sau departe,cineva ne aşteaptă să fim…Să fim contabilul, secretara, asistenta, profesorul,studentul,omul de care este nevoie să fie…Pentru ceilalţi şi pentru sine.Cel puţin asta credem.

Undeva…În lumea asta toate sufletele au fost cîndva triste. Multe sunt încă la fel.Multe nu au cunoscut vreodată fericirea. Mintea însă…Le dictează atitudini şi sisteme ale fericirii prin care el,sufletul,ar trebui să se regăsească conform unor aspiraţii ce totuşi îi sunt străine.Şi iată, conflictul lăuntric dintre ele,minte şi suflet,devine imboldul pentru care fiinţa răpusă de neînţelegeri,de neîmpliniri,se trezeşte în continuare în fiecare dimineaţă fericită de a fi…Asistenta, profesorul…Măcar atît. O certitudine,un vis împlinit.Dar cine,totuşi cine este omul..?Este mai mult suflet,mai mult minte? Ce îl animă,ce îi conferă ipostaza fericirii depline ?Visul împlinit al raţiunii -eu,profesorul!-ori trăirea,asumarea valorilor armonioase ale sufletului..? Iar cea mai înaltă dintre acestea fiind iubirea,ne întrebăm ca într-un recurs la memorie…Ce ne-a adus pe lume,raţiunea sau simţirea ?Aflăm apoi într-o clipă sau într-o viaţă…Că iubirea este sursa oricărui surîs,a oricărei speranţe ,a oricărui vis,că ea este viaţa însăşi.Că mintea este secundară, rece şi străină vreunei fericiri depline.Că ea critică,nu înţelege,vrea mereu mai mult şi niciodată nu-i ajunge.Că se opune firii,că refuză sursa…Că iubirea îi este improprie ca gînd,ca aspiraţie,ca nevoie…Şi dacă vom fi ajuns deja în clipa revelării acestor adevăruri,la capătul tuturor disperărilor,după o viaţă de agonisit titluri,bani şi alte materialităţi fără să fi întîlnit fericirea,vom putea poate să acceptăm că singurul lucru pe care cu adevărat ni l-am oferit într-o viaţă de om a fost un război cu noi înşine în care întotdeauna a cîştigat cel care ne-a luat fericirea,adversarul cel mai de temut…Mintea.Şi că tributari unor credinţe aparţinînd strict unui plan material şi efemer am uitat să ne întîlnim pe noi înşine…În suflet, acolo unde cea în numele căreia existăm,iubirea aştepta să fie,să crească,să devină motivul unei vieţi.Ei bine,într-o astfel de zi,într-o astfel de clipă cînd totul ni se poate revela cu forţa unei apocalise lăuntrice,în sfîrşit mintea va începe să tacă iar noi privindu-ne în oglindă şi privind înapoi,pe parcursul tuturor anilor ce au fost,vom descoperi cu dureri şi tristeţi nimicitoare că am fost singurii arhitecţi ai ruinei ce ne priveşte acum…Din oglindă.Bolnavi,îmbătrîniţi prematur,deţinînd mai mult sau mai puţin doar frîiele unei puteri lumeşti şi iluzorii  prin titluri şi statut social,vom urla cu disperare către cer…Doamne unde eşti,ce am făcut cu viaţa mea ?! Inteligenţa de a fi om…Vom înţelege că nu am  avut-o niciodată.Că am trăit mult sub condiţia a ceea ce suntem în esenţă, alergînd o viaţă doar spre a suprasatura(!) în noi nevoi fiziologice şi spre a împlini idealurile unei minţi ce nu înţelege, nu cunoaşte şi nu vrea să ştie despre noi…Despre adevărata noastră fiinţă care este sentiment, este iubire…Iată cum aflăm la capătul tuturor puterilor mentale,cînd mintea nu mai are nimic de “ oferit “,că am trăit murind în fiecare clipă,că lipsit de vibraţia armoniei dată de iubire,sufletul nostru şi-a pierdut puterea, încrederea, speranţa de a fi şi el în această lume…Şi nu după mult timp structuri profunde ale adevăratei noastre fiinţe -spirit,suflet- ne părăsesc spre a pleca către o altă lume,acolo unde nu există minte…Cînd vom învăţa să acceptăm că nu suntem doar minte ci şi spirit,suflet şi nu numai,din viaţa sa fiecare va face o împlinire,conflictele interioare şi dezechilibrele psiho-afective nu vor mai exista şi abia atunci ne vom fi asumat prin trăire îndemnul hristic vital care ne spune să dăm cezarului ce este al cezarului şi Lui Dumnezeu ce este al Lui Dumnezeu,aducînd spre manifestare,împlinire,şi misiunea umană esenţială a inteligenţei de a fi…Om.

Abia după ce vom fi creat pace în şi cu fiinţa noastră lăuntrică-atît mintea,sufletul,cît şi trupul vibrînd la unison pe aceeaşi frecvenţă a armoniei dată de iubire-vom descoperi fericirea deplină şi vom fi capabili să ne asumăm evoluţia trecînd pe următoarea treaptă a fiinţării, a devenirii,în acea dimensiune palpabilă şi concretă unde fericirea este un dat,o recompensă pentru ceea ce suntem,trăind în fiecare clipă inteligenţa de a fi om…Şi unde tocmai fericirea este sursa altor împliniri şi nu un ţel aievea împlinit…

Acest articol a aparut si in revista de terapii complementare LUMEA MISTERELOR