Să dobîndim viaţă prin gînd,prin cuvînt,prin faptă…

Să dobîndim viaţă prin gînd,prin cuvînt,prin faptă…

„ Lăudînd voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi „ …Aşa stă scris în Sfînta Scriptură,aşa a grăit marele proroc şi împărat David,cuvintele sale regăsindu-se în psalmul 17, în versetul 4.Iar dacă „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul„după cum aflăm din Evanghelia după Ioan,nu putem să nu ne întrebăm pe deplin încredinţaţi că există o taină,un înţeles nouă încă prea puţin desluşit,ce este Cuvîntul,ce forţă intrinsecă sălăşluieşte în fond,în Cuvînt…?Dacă ne gîndim că înainte de a deveni manifest cuvîntul a fost Gînd,înţelegem că la rîndul său  gîndul este formă,sunet,culoare şi vibraţie,deci energie,deci Voinţă şi Intenţie şi prin aceasta sentiment…Fără de care nimic nu ar fi fost.Parafrazînd astfel cuvintele evanghelistului Ioan, în faţa ochilor noştri şi în inima noastră se produce simultan aceeaşi revelaţie,care ne arată că la început trebuie să fi fost doar ea…Iubirea. Fiindcă doar un sentiment atît de înalt ,atît de nobil şi în fond,de nedescris în cuvinte,ar fi putut genera,ar fi putut crea ceva care apoi să devină mereu,să evolueze neîncetat,să creeze şi să se recreeze la infinit…Şi poate veţi spune bine,dar de ce toate acestea,de ce o creaţie fără margini,un infinit de posibilităţi ?Poate pentru că iubirea vrea să se cunoască pe ea însăşi,poate pentru că reinventîndu-se mereu nu va mai fi niciodată singură,poate pentru că ceea ce-a creat îi va veni mereu în întîmpinare şi îi va da de fiecare dată un nou sens… Sau poate că nici măcar nu am intuit încă un sens al unei fiinţări fără sfîrşit în care iubirea ne este început,esenţă şi continuitate,fiindcă în iubire nu există limitare,dar ce bine este a fi atunci cînd şti să fii…Căci a fiinţa cu adevărat nu este o întîmplare,ci un act conştient,înţeles şi asumat,în care ceea ce ne defineşte se rezumă prin cuvînt ,la Sentiment…Iubire.

Şi dacă A Fi înseamnă în fond,a exprima Cuvîntul,a-l Întrupa în aspectele sale pozitive,o nouă revelaţie ne cuprinde cu forţa unui adevăr trezviitor,prin care înţelegem încă o dată în plus că pentru a fi cu adevărat,pentru a evolua în fiecare clipă nu a involua- prin gînd ,cuvînt,sentiment şi faptă-noi trebuie să exprimăm necontenit doar armonia,echilibrul, acestea revărsîndu-se din pacea minţii şi din iubirea inimii.Iar pentru a le dobîndi pe acestea nu există altă cale decît aceea a asumării virtuţilor creştine-smerenie,milostenie,înţelegere şi acceptare - ,încununarea tuturor acestora fiind stadiul ultim în care am dobîndit înţelegerea supremă,înţelepciunea inimii care este posibilă numai cînd în suflet este doar iubire.Nu este utopic, dar da,într-adevăr,este poate cel mai înalt stadiu de trezvie spirituală,manifestarea hristosului lăuntric şi a voinţei hristice în noi mai presus de voinţa personală…O ultimă treaptă către infinit,către acel ” Nu eu,ci Hristos în mine” al tuturor preasfinţilor părinţi ce au avut mai presus de orice fericire închipuită în lume,fericirea de a fi Întru Hristos,de a fi prin fiecare gînd,cuvînt şi sentiment manifestarea Legii,a iubirii adevărate,a celei necondiţionate.

„ Lăudînd voi chema pe Domnul…”semnifică acea ipostază lăuntrică a fiinţei prin care dăruind -gîndul şi sentimentul de recunoştinţă- primeşte,fiindcă tot ceea ce ne înconjoară aici pe pămînt,ca şi tot ceea ce ne învăluie de pretutindeni,din  poate nesfîrşitul Univers,răspunde necondiţionat unei Legi ce este imuabilă:nedăruind nu vei primi,ceea ce dăruieşti aceea vei primi…Şi tot în Sfînta Scriptură stă scri astfel : “ Ştiu faptele tale;că nu eşti nici rece,nici fierbinte.O,de ai fi rece sau fierbinte! ”aici sfîntul Ioan,din a cărui Evanghelie a fost extras acest pasaj,evidenţiind faptul că lipsa capacităţii afective a fiinţei umane nu atrage decît neant,involuţie,pe cînd trăirea, arderea lăuntrică,chiar dacă pentru un timp poate fi greşită,înseamnă totuşi trăire,iar în urma experimentării neluminii,a erorii,va fi din nou lumină, lucru drept şi înălţător, dătător de evoluţie,prin cuvînt,prin gînd şi sentiment…

În cele din urmă,înţelegînd că esenţa cuvîntului este sentiment -fiindcă trăirea sufletească a generat manifestarea mentală exteriorizată prin cuvînt- ne vom asuma şi noi adevărul că suntem ceea ce ce iubim…Lumea sau pe Dumnezeu… Unde Lumea este materialitatea rece,necunoscătoare a iubirii  ci doar a ambiţiilor de autopreamărire ale unei minţi ruptă de sursă,de iubire şi unde Dumnezeu este iubirea în starea cea mai pură…Şi atît.

...Folosim în fiecare zi a vieţii noastre cuvinte fără rost,ori cuvinte ce accesează realităţi infernale,unde nu există nici un pic de iubire,creînd prin acesta punţi de legătură cu respectivele realităţi invocate prin gînd,cuvînt şi faptă şi ne întrebăm apoi de ce avem o viaţă fără împliniri…Dintr-un singur motiv:fiindcă rezonăm cu neîmplinirea,cu pierderea, pustiul,cu neantul,pe care din ignoranţă le numim…Viaţă.

Viaţa nu înseamnă pierdere,nu înseamnă durere.Viaţa este armonie,este abundenţă,este Dumnezeu.Fiţi în rezonanţă cu iubirea-prin gînd,cuvînt şi faptă -şi veţi vedea cum,treptat,veţi atrage către dumneavoastră lucruri,întîmplări,oameni şi sentimentele acestora,care vor exprima doar echilibru, armonie,iubire,sănătate,viaţă…

Acest articol a aparut si in revista de terapii complementare LUMEA MISTERELOR